Mi-a zis mama sa nu plec cu masina la Timisoara!

Nu ştiu cum s-a nimerit săptămâna asta la mine la lucru, fiindcă subiectele cele mai discutate au fost despre maşini şi accidente. Şi aşa mi-am amintit eu de un eveniment, cel puţin ciudat, la care am participat. Din greşeală.

În urmă cu vreo câţiva ani, în perioada studenţiei, mă îndreptam, într-o după-masă de duminică, spre Timişoara, singură în maşină, cu muzica şi cu gândurile mele. Dar mi s-a spulberat tot zen-ul la câţiva kilometri de la ieşirea din Făget. Cum conduceam eu, pe partea dreapta a şoselei staţiona un microbuz alb cu avariile pornite. Am încetinit din reflex, deşi era un drum perfect drept. Nici măcar nu era nu ştiu ce trafic.

Imediat cum am depăşit microbuzul, de curiozitate am întors capul şi… şoc! În mijlocul câmpului şedea o maşină cu roţile în sus. Am tras pe dreapta, m-am dat jos din maşină şi am alergat către autoturismul răsturnat, cu teamă în suflet că cineva s-ar putea să fie rănit. M-am uitat înăuntru – nimic, nimeni. M-am uitat în spatele meu: în drept cu microbuzul erau doi oameni, o fată şi un bărbat. Pe el l-am recunoscut imediat. Era şoferul microbuzului, că no, îi mic Făgetul… Şi până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu domnişoara lângă mine. Care domnişoară m-a luat în braţe (?!?).

Mi-a zis mama să nu plec cu maşina la Timişoara! MI-A ZIS! 

Io eram mai mult decât confuză, mă simţeam ca-ntr-un film prost. Nu pricepeam nimic: de ce-i o maşină răsturnată în câmp? Cum naiba a ajuns acolo de pe un drum perfect şi aprope deloc circulat? Ce vrea fătuca asta de la mine? Şi, cel mai important, de ce m-a luat în braţe? Ş-apoi mi s-a aprins un beculeţ: ea se răsturnase în câmp (thaa!). Am întrebat-o dacă e bine, dacă e lovită, dacă vrea s-o duc la spital. Nu păţise nimic, din fericire. Era doar isterică şi tremura precum un pui de găină. Restul conversaţiei mi-l amintesc perfect:

Mi-a zis mama să nu plec cu maşina la Timişoara şi nu am ascultat-o! se tot repeta ea.

Dar, de unde eşti? 

Din Hunedoara.

Tu ai permis? o întreb eu mirată, că-n ochii mei părea prea mică pentru a fi şoferiţă.

Da, de o lună. 

Şi ce faci la Timişoara? 

Mă duc la facultate.  

Şi cum naiba ai ajuns cu maşina aici în câmp?

Nu ştiu… Conduceam. Şi… nu mai ştiu nimic, zise ea, uitându-se în gol.

Dar, te-ai speriat de ceva? Un animal? Ţi-a intrat în faţă vreo maşină de pe contrasens?!

Nu! Doar conduceam şi apoi m-am trezit că mă răstorn cu maşina…

Am evadat din braţele fetei şi am apucat să mă uit mai bine la ea. Era îmbrăcată în haine strălucitoare, pe tocuri înalte şi purta ruj cu sclipici pe buze. Bănuiam că a şi tras o tură de plâns, fiindcă avea tot rimelul întins pe faţă. M-am uitat mai bine şi la maşină – era ceva decapotabilă, model sport, de culoare roşie. Fata părea într-adevăr neatinsă, nici măcar nu se zgâriase – un miracol, luând în calcul halul în care îi arăta maşina.

Şoferul microbuzului se chinuia să-i scoată din maşina parcată cu roţile în sus un coş imens cu ouă de gaină, o plasă de rafie ticsită cu oale şi borcane şi un geamantan care stătea să explodeze de la atâtea hăinuţe care au fost îndesate în el.

Şi văzând toate astea în jurul meu, mi-am zis în gând: Situaţia asta mă foarteee depăşeşte!… Am profitat de momentul în care lumea nu era atentă, am fugit înapoi la maşina mea, m-am urcat la volan şi dusă am fost!

Şi amu, pe bune: ce să-i fi făcut fetei? Trebuia să asculte de maică-sa.